vladut este un tip simpatic. este tipul care ia decizii definitive: "de maine o sa ajung la timp", "de maine apa plata". in spatele acestor lucruri este un mare iubitor de muzica. cred ca nu poate trai fara muzica. vlad zis si bjorker are si blog http://todenyasound.blogspot.com/, care de curand a implinit un an. la mai multi.

merita din plin sa-i faci o vizita...

si poate intre timp din bjorker devine verver.

the bird and the bee - birthday http://www.youtube.com/watch?v=IcYE5jNN27s

likke li - i'm good, i'm gone http://www.youtube.com/watch?v=OJHdT1j6hH8

sia - day too soon http://www.youtube.com/watch?v=0dkhwerFi44&feature=related

hotarat lucru... niciun an fara scandal. niciun an fara vreo acuza de plagiat. moga simte-te razbunat dupa ce ai patit anul trecut. sa vedem insa, anul asta nico si vlad de unde isi scot "ceferticat" ca piesa nu-i plagiata. sa-i lasam cu grijie si problemele lor si sa ne indreptam putin privirea sau mai bine spus auzul spre cele 12 piese din finala. petarde, tropete, pocnitori, chiftele...

nico si vlad mirita - pe o margine de lume probabil o piesa compusa pentru constructorii romani din italia

biondo - shine corecta, bine pusa in valoare de blonzi, pacat de ziarista de la libertatea care s-a cam incurcat. apropos... stie cineva despre ce scrie ea acolo. despre ce masini conduc vedetele, ce cadouri a mai primis nu stiu borfet cu pretentie de starleta?

leo iorga & pacifica - prea mici sunt cuvintele in nota concursului, banala, fara personalitate

zero ft marius moga - come this way probabil cea mai moderna piesa din concurs si foarte probabil viitor mare hit la radiourile spalatoare de creier

paula seling & provicialii - seven days sunt persoane care se incapataneaza sa cante-n engleza. pacat. simpla spre banala

nicola - fairytale story nimic notabil si n-o inteleg. parca a mai fost la eurovision...

tabasco - love is all i need dragutica... dar atat

rednex ft ro-mania - railroad, railroad calamitate, penibila, petarda, chiftea, pocnitoare, tropeta la un loc

lagaylia frazier - dr. frankenstein piesa cumva autoboagrafica? infioratoare

catalin josan - run away biiiiini ma. se crede si asta vreun robert palmer

simona nae - the key of life penibilitate la maxer... pardon, maxim

yana - c'est la vie tujur parshiva. tot din categoria chiftea, kebap, shaorma, shualacrem. nume predestinat. da search pe google. o bucurie...

viitorul suna bine

vanilla music se difuzeaza in fiecare sambata de la 13 la radio total

 

in ce masura… o piesa muzicala poate scoate in evidenta o reclama sau in ce masura… o reclama impune o piesa.

am ales si cateva categorii… auto, telefonie mobila  - aici sunt cele mai multe – dulcegarii ( cioco si cafea) si ceva bere. sigur sunt mai numeroase… insa pentru azi este suficient.

 

bhangra knights vs husan – husan   http://www.youtube.com/watch?v=c0-J-BX8HvE&feature=related

 

bhangra knights vs husan – husan… reclama la peugeot 206

snake audio bullys… muzica aleasa de toyota

 

snake – audio bullys   http://www.youtube.com/watch?v=HxxPkjFp0Vg

frameless – i try   http://www.youtube.com/watch?v=33JVw5IuYQA

 

frameless – I try… trupa din germania… rock extrem de muzical, mai de graba pop… tocmai buna pentru skoda okcavia. sectiunea auto o incheiem cu ceva romantic. una dintre multele reclame pentru vw golf.

 

carpenters – close to you   http://www.youtube.com/watch?v=tKh86kOoiWQ

midge ure – breathe   http://www.youtube.com/watch?v=rPa7mrtNEYE&feature=related

 

midge ure breathe… o categorie minoritara in emisiunea asta… ceasurile. piesa a fost folosita de swatch. deschidem capitolul telefonie mobila…

tribalistas – ja sei namorar pentrut zapp   http://www.youtube.com/watch?v=smwj7ISnwXM

nsk feat aurelian andreescu – de  mii de ori pt connex

dub pistols – official chemical tot pt connex   http://www.youtube.com/watch?v=jvtQ3AFXUIc

 

de la vechiul connex la actualul orange blur universal

 

blur – universal   http://www.youtube.com/watch?v=A-ylQoa-su4

frou frou – must be dreaming   http://www.youtube.com/watch?v=uryUCVhjtr4

lovin spoonful – daydream   http://www.youtube.com/watch?v=5UF3Y1k2Q6g

 

am inchis capitolul telefonie mobila… am ajuns la dulcegarii… cioco si cafea, ma rog, in masura in care cafeaua este o dulcegarie. sa-i zicem moft

 

dusty spring field – spooky   http://www.youtube.com/watch?v=2DqcIDln71E

mandalay – beautiful   http://www.youtube.com/watch?v=ie-0hEReVfU

mono -  life in mono   http://www.youtube.com/watch?v=V2aa1tEh82I

 

suntem la ultimul capitol de azi… beeereeeeaaaa…

doar tuborg si silva…

 

kevin welch - there's something

apocalyptica - fade to black

 

daca am nedreptatit vreun clip, astept sugestii si reclamatii la adresa mihai.dinu@radiototal.ro.

 

 

sarim repede sa gasim asemanari. asa si cu the orange lights… putin verve? poate in voce. keane? poate in fluenta pieselor. insa, nu trebuie sa ne lasam pacaliti.

the orange lights suna de sine statator. iar life is still beautiful este un bun exemplu de album uniform fara sa fie plictisitor, usor tristut (unde e oare speranta din titlul albumului?), cu multe balade ale caror surse de inspiratie par sa fie exeperientele personale ale componentilor. vocea este calda si calma, chitara discreta. piesele sunt fluente si ce este cel mai important mai toate au refren.

http://www.youtube.com/watch?v=QytpiCoyeZE

de ascultat oricand…

nu-i un top. doar o enumerare de nume si piese...

friday bridge - love and nostalgia   http://www.myspace.com/fridaybridge

joseph arthur - the money and the moon   http://www.youtube.com/watch?v=cBst1dhdIHg

bloc party - flux   http://www.youtube.com/watch?v=WsIMTwVaGyw

saybia - angel   http://www.youtube.com/watch?v=ceNka7v2krM

newton faulkner - dream catch me   http://www.youtube.com/watch?v=YN4lAndjB1E

alex gopher - brain leech   http://www.myspace.com/alexgopher

jack savoretti - between the mindshttp://www.youtube.com/watch?v=PIJ4DRSH63Y

goldspot - friday   http://www.youtube.com/watch?v=e_hfh2k8p6o

cherry ghost - people help the people   http://www.youtube.com/watch?v=wnKhW_RecTA

 

 

am neglijat blogul. fara motiv. dupa ce m-am straduit atata timp sa-l fac. dupa ce l-am batut la cap pe dragos novac (si pe aceasta cale multumiri de intelegere). reincep sa scriu, despre ce cred eu ca-i frumos si bun in muzica.

citeam pe un blog al unui prieten, postul unui tip din iasi, ce spunea despre o anumita libertate pe care a gasit-o pe deltarfi (corect rfi). nu stiu daca libertatea asta o pot aduce si la radio total. asta din mai multe motive. insa ne ramane netul. aici lucrurile nu se pot ingradi. aici avem libertatea sa fim liberi.

 

 

Pe o scara de la 1 la 10 cat de originala mai este azi o trupa? Facand acest mic exercitiu vedem ca notele de trecere sunt foarte rare. Si nu vorbesc doar de Romania. Dar sa lasam originalitatea in ziua de azi sa intram in subiect. Pe o scara de la 1 la 10 pentru Death Cab For Cutie ar putea lua maxim 6. Asta nu inseamna ca trupa este lipsita de interes, inventivitate, originalitate.

 

Grupul vine din Statele Unite si a fost la inceput mai mult un proiect solo al chitaristului Ben Gibbard. Si cum de cele mai multe ori lucrurile bune vin pe nepregatite, succesul casetei demo l-a facut pe Gibbard sa formeze o trupa in adevaratul sens al cuvantului.

 

“Plans” este cel mai nou album Death Cab iar in prima saptamana dupa lansare s-a vandut in 90 000 exemplare. Asta a insemnat un loc patru in topul American de vanzari. Un album complet, avem melodii zglobii, jucause, vesele si aici ma refer la cele doua singles de pana acum “Soul Meets Body” si “Crooked Teeth”. Piese in cel mai pur stil R.E.M.. Apoi avem si ceva melodrama… “Different Names For The Same Thing” de o lentoare exasperanta apoi folk-ul “I Will Follow You Into The Dark” si peste toate “Brothers On A Hotel Bed” cu un inceput de pian bine temperat si cu o continuare gradata  cu o voce ce iese in evidenta prin calm si prospetime. Piesa asta imprumuta din parfumul dulce amarui al altei piese senzationale “I’m On Fire” a lui Bruce Springsteen.

 

Productia este si ea la inaltime, totul este clar, distinct, la locul sau. Chiar daca sunetul ne duce cu gandul in mai multe parti, de la Fleetwood Mac pana la R.E.M. produsul final are personalitatea sa. “Plans” este un disc complet cu multe directii de dezvoltare, chiar daca e putin cam lent si arata ca azi originalitatea poate sa fie suplinita de bun gust sau decenta.

 

 

Inclasabila. Nu stii unde sa incadrezi muzica asta atat de neobisnuita. Si poate parea sinucidere curata ca in anul 2006 sa faci un album care nu seamana cu nimic. Pe care nu-l poti compara cu nimic. Nici nu stiu cum a fost facut. Cu sufletul sau cu creierul? Probabil undeva pe la jumatate.

 

 Onorabila Camille a mai semnat un disc prin 2003, nimic relevant, apoi a cantat pe alte doua discuri ale lui Jean Louis Murat. Tot nimic relavant. Bomba a fost anuntata de proiectul bossa new wave Nouvelle Vague. Pe discul asta “Nouvelle Vague” fata noastra pune voce pe patru piese doua, cu iz punk “Guns Of Brixton – The CLASH” si “This Is Not A Love Song – P.I.L.” si celelalte doua ale mai putin cunoscutilor TUXEDOMOON sau XTC.

 

Si dupa toate acestea “Le Fil”… Un exercitiu de stil. O coperta simpla, o fotografie a unei fete frumoase, o fata brazdata de un fir… Acelasi fir este prezent pe muzica. Tot albumul este acompaniat de un sunet. Acelasi, de la inceput pana la sfarsit, aproape imperceptibil, o tehnica de mare finete si inspiratie in acelasi timp. Este o experienta intima, un album pe care ar trebui sa-l ascultam singuri si apoi sa-l recomandam prietenilor. In toata aceasta globalizare, care nu ocoleste nici muzica, astfel de produse au cea mai mare sansa sa iasa din raft sau mai bine spus din rand. Creative, nonconformiste, fara compromisuri.

 

Pentru acest disc Camille a fost nomilalizata de patru ori la a 21a editie a premiilor “Victoires de la Musique” (o varianta franceza a mult mai galonatelor, dar cu mult mai putina substanta, premii Grammy sau de ce nu o varianta la Brit Awards). Din acestea patru a castigat doar doua. Un premiu pentru “Artistul revelatie al anului”, iar celalalt pentru… “Albumul Anului”.

 

Concluzionand, “Le Fil” este un album care ne face sa speram ce epoca marilor interpreti francezi poate reveni. Pentru ca-n muzica, la fel ca si-n viata, totul este ciclic.

 

 

Explozie, implozie, putere, extravaganţă, rebeliune, sălbăticie, agresivitate, lirism, colectivitate, originalitate, revoluţie culturală, adaptabilitate lingvistică, eclectism, folclor, punk, versatilitate, nebunie, vulgaritate, mesaje sociale, mesaje politice, înregistrări analog, dub, plăcere erotică, metal, cruciadă, spirit, supraviţuire.

 

O nebunie totală în culori aprinse, ăstă este al treilea disc al trupei Gogol Bordello. Un nume ciudat de trupă, la prima vedere. Insă găsim explicaţia acestei combinaţii, primul cuvânt, se referă la scriitorul ucrainian Nikolai Gogol, al doilea, poate părea deplasat, însă face legatură între plăcerea erotică şi vulgaritate.

 

Gogol a luat fiinţa la New York, la jumătatea anilor ’90. Cel care a pus bazele trupei este Eugene Hutz, un transfug din Ucraina, care a bântuit Europa în lung şi-n lat după catastrofa nucleară de la Cernobil. Pe langă el din grup mai fac parte Sergei Riabtzev la vioară, Iuri Lemeshev la  acordeon, Rea Mochiach la bass, Oren la chitară si Eliot Ferguson la  tobe.

După declaraţiile lui Hutz, Gogol reprezintă un colectiv, din toate punctele de vedere, muzical, spiritual şi chiar politic.

Ce este însă fabulos la Gogol este sunetul. Aspru, sălbatic, aparent total neprelucrat. Piesele au fost produse după metodele tradiţionale, iar sunetul a fost luat în priză directă.

 

Cele 15 piese vorbesc despre despre rădăcinile membrilor trupei, despre felul sălbatic în care ei fac muzică, despre cultura ţigănească în care muzica este un mod de supravieţuire şi este făcutş de oameni săraci dar foarte sinceri.

 

Un disc document.

 

 

 

Apollo Nove (alias Francisco Carvalho) este un tanar producator din Sao Paolo, care s-a ambitionat sa se lanseze si solo. Solo este un fel de a spune pentru la fiecare din cele 12 piese ale albumului Carvalho colaboreaza cu cineva. Mai ales cu tanara generatie braziliana Cibelle, Ceu sau Seu Jorge.

 

Titlul albumului este in latina si este traducerea oficila data de Vatican obiectelor zburatoare neidentificate (ozn). Legatura dintre titlu si albumul propriu zis se face prin textul poliglot al piesei “Inexplicata” al carei refren da numele albumului.

Avem de a face cu o explozie de fantezie bine strunita si pusa la punct, cu o explozie de inovatie.

 

Modernitatea sta alaturi de traditie pe acest album, stilurile merg de la bossa, jazz, pop, dub, folk brazilian la electro, chill sau down tempo. Va incruntati sprancenele… si spune-ti ca nu-I posibil. Iata ca tanarul Carvalho reuseste sa faca un slalom printre toate acestea si face din “Res Inexplicata Volans” un album al epocii sale. Este un soi de amalgam, de aliaj asa cum spuneam intre modernitate si traditie, intre sunete electronice si acustice si chiar intre limbi, engleza, portugheza ca sa numai vorbim de babilonia din “Inexplicata”.

 

Discul incepe cu o piesa-n engleza “Mr. Right Now” alaturi de preferata lui Francisco, Cibelle. Totul este lent si cursive desprins parca dintr-un film sf apoi trecem la o atmosfera diferita cu Tita Lima. “Inexplicata” se lipeste perfect in atmosfera la fel ca si “Ensabar Voce” cu bluesman-ul carioca Seu Jorge. “Children Of The Sun” vine cu un parfum oriental, “86” ne arata ce sunetul orgii Hammond este unic si inconfundabil si ca este o prejudecata sa crezi ca-I bun doar pentru rock. “War” intensifica acest sentiment. Iata ca am ajuns la cea mai interesanta piesa de pe album “Fruta Vermelha”, din nou alaturi de Cibelle, de un eclectism rar intalnit. “Rocker” este o bossa vioaie, in care dupa voce sax-ul are un rol determinant. “Yage Cameras” are un ritm sacadat si putin obositor, parca ne pregateste pentru relaxarea oferita de “Capoiera” si de finalul lent si trist cu “Entre Eu E Voce”. Parca prea trist finalul.

 

Eclectic acesta este cuvantul pentru “Res Inexplicata Volans”.

 

 

Primul album Nouvelle Vague a adus in atentia noastra ciudatul melanj între bossa nova şi new wave. In esenţă amăndouă exprimă acelaşi lucru, noul val, însă de maniere muzicale atât de diferite.

 

Iată că Olivier Libaux si Marc Collin după isprava de acum doi ani, revin şi ne surprind din nou. După primul disc, părerile erau de genul... “păcat că este un proiect de un singur disc”. Iată că cei doi producători lasă bossa şi se avântă către teritoriile caraibiene. Sunetul este mai bogat, plin, mai variat. Apar instrumente noi, acordeonul şi o grămadă de instrumente de percuţie.

 

Pentru cei doi producători acest proiect se prezintă ca un cal troian. Este platforma de pe care cei doi işi lansează ideeile. Pornit de la un proiect pasager, o compilaţie ideală pentru vara lui 2004, cei doi producători realizează că intre persoanele implicate s-a creat o legătură, că un public, din ce in ce mai mare, care nu cunoste neapărat piesele originale, vine la concerte. In aceste condiţii continuare acestui proiect pare o necesitate. Şi ea se produce.

 

 Noile piese sunt alese cu grijă, iar unele dintre ele au fost chiar hituri majore ale anilor ’80. Ele sunt aduse intr-o ambiantă insorită. Proiectul Nouvelle Vague are şi limite. Constatăm totuşi un şablon după care sunt croite noile piese… intro, voce feminină, o chitară uşor efeminată şi ea, instrumente suave de percuţie. De aici rezultă o anumită uniformitate. Trecând peste latura asta mai puţin plăcută şi gândindu-ne la nişte urechi virgine, cu siguranţă acestea vor jura că preluările după Blondie “Heart Of Glass” sau Yazoo “Don’t Go” sunt cele originale. De fapt aprecirea poate să vină chiar de la aceste urechi virgine. Cu ajutorul acestor piese  pot să descopere o alta lume, mult mai complexă şi complicată, sumbră, acidă, rugoasă, cea a new-wave-ului.

 

 Ce suprindere să asculţi New Order “Blue Monday” sau Billy Idol “Dancing With Myself” că să nu mai vorbesc de Visage “Fade To Grey”, fără sintetizatoare şi rifuri de chitare. Surprindere pentru toţi.

Parcă Fleetwood Mac s+au reunit sau mai degrabă Neil Young este solistul trupei America fuzionata cu Jethro Tull. Muzica rock a ultimilor ani a reinventat un instrument care pana acum avea darul doar de a umple: pianul. De fapt este o reinterpretare a anilor ’70 dinaintea exploziei, a invaziei punk. Pianul… Sa-l auzi clar, sa fie solist. E drept, nu prea am mai fost obisnuiti cu asa ceva. Intre rock si chitara exista un legamant atat de puternic incat nimeni si nimic parea ca nu va putea rupe legatura asta. E drept, chitara n-a disparut dar a inceput sa se manifeste mai subtil.

Personajul principal al acestui album este deci pianul. In jurul lui sunt construite piesele. Vocea se infasoara tot imprejurul lui, iar celelalte instrumente il acompaniaza, pe rand. Chitara cu iz cu ani ’70 pe “Head Home”, vioara pe “Young Bride”, cornul francez pe “Branches” sau “Van Occupanther”. Acestea alaturi de “Roscoe” sunt cele mai representative piese de pe album.

Povestea narata de album, trece in plan second. Piesele sunt de sine statatoare, cu toate astea treci dintr-una in alta fara nici o problema, muzica curge, intrumentele isi predau unul celuilalt stafeta.

Pentru cei blocatii in ani ’70 “The Trial Of Van Occupanther” poate sa fie discul izbavitor. El umple, alaturi de alte productii din ultimul an, golul lasat de Electric Light Orchestra, America sau Jethro Tull.

Trăim cu impresia, că tot ce vine din nord trebuie să fie rece. Ingheţat mai bine spus. Fără suflet. Distant. Câte prejudecăţi…

Poets Of The Fall sunt din Finlanda. Trio de alternative rock. Aş spune că-s mai mult decăt atât.

In 2002 s-au întălnit, o întălnire ciudată între un solist vocal de jazz, un chitarist de rock şi un “industrial-machine-trance-man”. Ascultând, observam că nimic nu-i întâmplător din această întălnire, care la prima vedere pare mai mult decăt ciudată. Lucrurile erau mult mai simple acum 20 de ani, rock-ul era rock, jazz-ul se ţinea departe de aproape orice, iar muzica industrială era în perioada de incubaţie.

Acum însă lucrurile se amestecă din ce în ce mai tare, iar ştiinta adevărată stă în dozajul ideal. La Poets Of The Fall fuziunea este aproape perfectă, solistul de jazz devine solist rock, chiatristul de rock puncteaza fin, clar si distinct ca-n jazz iar tipul de la clape (machine) se domoleste si intră-n ritmul celorlalţi doi. Fiecare imprumută de la fiecare ca într-un joc.

“Carnival Of Rust” este un exemplu de unitate în diversitate. De la balade rock cum este şi piesa ce dă titlul albumului şi care nu are nimic ruginit în ea, sau “Desire” (poate cea mai bună baladă pop-rock ascultată în ultimii 10 ani), până la piese în cea mai pură vână hard rock ca “Fire” sau “Sorry Go ‘Round” altele ca “Locking UP The Sun” (o combinaţie de industrial cu rock) până la sunet de ani 70 pe “Delicious” şi la cea mai pop piesă “Roses”.

Tur de fortă pentru acesti trei muzicieni. Totul este curat, nimic incălecat, fiecare instrument se distinge chiar si atunci când lucrurile par să o ia razna. Totul in numai 48 de minute. Lucru ce pare putin curios că azi, când poţi exploata aproape 80 de minute de muzică să te opresti la 48. În orice caz este mult mai corect şi cinstit fată de cumpărătorii deveniţi din ce in ce mai asaltaţi de sub produse, frumos împachetate şi cu o mişcare de marketing foarte puternică-n spate.

La Poets Of The Fall nimic rece. Totul cald, uman, apropiat…Discul perfect al unei dimineti,usor mohorate de cativa nori nehotariti…

 

Editors se detaşează clar de toate trupele din generaţia sa. Şi asta numai după 3 ani de viaţă. “The Back Room” se poate compara, ca impact, doar cu doua albume: “Closer” de la Joy Division şi “The Stone Roses” al The Stone Roses. Aceeasi explozie haotică, acelaşi amestec de nou şi vechi.

Etichetati drept grup de neo-post-punk, ei lansează primul single, “Bullets”, în ianuarie 2005. Piesa se vinde extraordinar iar stocul se epuizează într-o singură zi. Comparaţiile încep să curgă… Interpol sau Bloc Party în epoca modernă, Joy Division în cea “preistorică”. Nici unii, nici ceilalţi.

Ei continuă cu un nou imn-single “Munich” apoi cu goticul “Blood”. Albumul apare la mijlocul verii trecute după ce tipii au facut impresie şi senzaţie la Festivalul Glastonburry. Însă impunerea grupului vine ceva mai târziu, la începutul acestui an, după relansarea imnului-single “Munich”.

Albumul este unitar şi în acelaşi timp divers, fiecare piesă putând face trimitere la un anumit grup din trecut. Însă orice note ai înşira azi pe un portativ, este aproape imposibil să nu dai peste ceva care nu s-a mai făcut, zis sau cântat. Aşa că trecem peste aluziile cu Joy Division, Talking Heads, Echo & The Bunnymen sau chiar, surprindere, Kraftwerk. “Emoţie dusă la extrem” îmi spunea un prieten ce I-a văzut la Paleo Festival, asta ca să deschid o alta mică pagină. Cea live. Toţi cei care I-au ascultat pe scenă, spun că sunt mult mai buni ca pe album, lucru rar intalnit azi. Că energia pe care o degajă nu are nimic în comun cu tonul uneori sumbru sau întunecat, gotic, al albumului. Că este pur şi simplu un act artistic în care toate barierele şi toate întrebările cad.

Albumul trebuie ascultat de la cap la coadă, cu fiecare notă, fiecare vibraţie, fiecare pulsaţie. Este acel lucru simplu-complicat, în care fiecare instrument se distinge, în care vocea subjugă tot.

Un album de debut perfect. Aşteptăm continuarea.