nu-i asteptam in mod special pe klaxons. dar vroiam sa-i vad. au un stil greu incadrabil. camionul lor cu echipament nu a sosit asa ca au fost inlocuiti de us3. organizatorii au scos iepurele din joben. bravo lor.

inainte de us3, gabriella cilmi ne-a cam fugarit (in sensul bun) printre stiluri. cam multe preluari. ultima senzationala. whole lotta love. atmosfera relaxata, alex kapranos de la franz ferdinand, intr-un tricou albastru deschis, era in public si se uita la gariella.

trec peste us3 si ajung la franz ferdinand. patru baieti, care ne-au amintit care este esenta rock-ului. bucurie la maxim. au trecut cu veselie prin cele 3 albume. fara artificii. simplu. chitari bazale, ritmuri de tobe, bas trepidant si din cand in cand o clapa preistorica care ne ducea in spate cu aproape 40 de ani. acolo de unde toata nebunia rock-ului a inceput.

orbital a inceput in forta. nu forta bruta. totul filtrat. ecrane cu simboluri, ceas, cutit/furculita, cap de mort, pumn, casa. nici nu stiu cand am ajuns la satan. pe cele patru ecrane apar chipuri de dictatori, pistoale, caini in lanturi si mase de oameni scandand. bitul este perpetuu, intra-n bucla. a inceput belfast. bitul continua, intra si un sample de chitara. tragica chitara, suna taios iar taietuta ajunge pana la os, ecranele se invart fara sa afiseze ceva, de pe scena se vad clar doar patru luminite de la lampasele celor doi frati, pare sa se sfarseasca dar revine, mai energica, este mult mai rapida decat varianta de studio. finalul sovaie, suna apasat. totul tremura. un pas, doi. punct. geniala piesa. pana la sfarsit am topait, am sarit, am strigat, am privit-o pe lunatica din fata noastra care parea ca face dansul piticului din twin peaks.

orbital... o experienta electrosocanta.