Putem sa judecam noul Coldplay fara sa facem referire la celelalte? Asa ar trebui. Sa ne imaginam ca Viva La Vida este primul lor disc. Ce ne-ar spune el?
10 piese, prima instrumentala, un soi de uvertura, Life In Tehnicolor, face o introducere scurta de 2 minute si ceva si parca cuprinde cam tot ce are discul asta. Detectam ceva voci pe finalul ei. Gandul imi zboara la Police. A doua piesa este sumbra, are o tenta medievala si pare facuta special pentru un turnir unde o asteptata domnita arunca batista. Lost parca prinde usor viata, tinem ritmul prin batai din palme, clapa se aude tot timpul iar chitara suna obosit. 42 are un inceput fals, extrem de trist, punctat de pian apoi de instrumente de coarde. Apoi se dezvolta intr-o cu totul alta directie. Ei si dupa asta urmeaza ciudateniile... 2 piese care fac cat patru. Lovers In Japan si Reign Of Love puse cap la cap sau mai bine spus coada la cap. Total diferite, insa ambele la fel de parfumate. Apoi cea de a doua strutocamila Yes/Chinese Sleep Chart. Prima parte are o pudra orientala, iar a doua curge frumos si repede. Viva La Vida este complexa, se aud din nou coardele, un pian cu sunet de clavecin, chitara trece in plan secund iar vocea lui Martin este peste toate. Violet Hill este prima piesa single de pe disc, total neimpresionanta. Strawberry Swing se joaca cu noi, chitara este buclata pe o tema usor orientala. Ultima piesa incepe infiorator de trist, insa si ea se dezvolta mai tarziu in mai multe directii ca sa se termine tot trist.
Convingator.
