Primul album Nouvelle Vague a adus in atentia noastra ciudatul melanj între bossa nova şi new wave. In esenţă amăndouă exprimă acelaşi lucru, noul val, însă de maniere muzicale atât de diferite.

Iată că Olivier Libaux si Marc Collin după isprava de acum doi ani, revin şi ne surprind din nou. După primul disc, părerile erau de genul... “păcat că este un proiect de un singur disc”. Iată că cei doi producători lasă bossa şi se avântă către teritoriile caraibiene. Sunetul este mai bogat, plin, mai variat. Apar instrumente noi, acordeonul şi o grămadă de instrumente de percuţie.

Pentru cei doi producători acest proiect se prezintă ca un cal troian. Este platforma de pe care cei doi işi lansează ideeile. Pornit de la un proiect pasager, o compilaţie ideală pentru vara lui 2004, cei doi producători realizează că intre persoanele implicate s-a creat o legătură, că un public, din ce in ce mai mare, care nu cunoste neapărat piesele originale, vine la concerte. In aceste condiţii continuare acestui proiect pare o necesitate. Şi ea se produce.

 Noile piese sunt alese cu grijă, iar unele dintre ele au fost chiar hituri majore ale anilor ’80. Ele sunt aduse intr-o ambiantă insorită. Proiectul Nouvelle Vague are şi limite. Constatăm totuşi un şablon după care sunt croite noile piese… intro, voce feminină, o chitară uşor efeminată şi ea, instrumente suave de percuţie. De aici rezultă o anumită uniformitate. Trecând peste latura asta mai puţin plăcută şi gândindu-ne la nişte urechi virgine, cu siguranţă acestea vor jura că preluările după Blondie “Heart Of Glass” sau Yazoo “Don’t Go” sunt cele originale. De fapt aprecirea poate să vină chiar de la aceste urechi virgine. Cu ajutorul acestor piese  pot să descopere o alta lume, mult mai complexă şi complicată, sumbră, acidă, rugoasă, cea a new-wave-ului.

 Ce suprindere să asculţi New Order “Blue Monday” sau Billy Idol “Dancing With Myself” că să nu mai vorbesc de Visage “Fade To Grey”, fără sintetizatoare şi rifuri de chitare. Surprindere pentru toţi.