Inclasabila. Nu stii unde sa incadrezi muzica asta atat de neobisnuita. Si poate parea sinucidere curata ca in anul 2006 sa faci un album care nu seamana cu nimic. Pe care nu-l poti compara cu nimic. Nici nu stiu cum a fost facut. Cu sufletul sau cu creierul? Probabil undeva pe la jumatate.

 Onorabila Camille a mai semnat un disc prin 2003, nimic relevant, apoi a cantat pe alte doua discuri ale lui Jean Louis Murat. Tot nimic relavant. Bomba a fost anuntata de proiectul bossa new wave Nouvelle Vague. Pe discul asta “Nouvelle Vague” fata noastra pune voce pe patru piese doua, cu iz punk “Guns Of Brixton – The CLASH” si “This Is Not A Love Song – P.I.L.” si celelalte doua ale mai putin cunoscutilor TUXEDOMOON sau XTC.

Si dupa toate acestea “Le Fil”… Un exercitiu de stil. O coperta simpla, o fotografie a unei fete frumoase, o fata brazdata de un fir… Acelasi fir este prezent pe muzica. Tot albumul este acompaniat de un sunet. Acelasi, de la inceput pana la sfarsit, aproape imperceptibil, o tehnica de mare finete si inspiratie in acelasi timp. Este o experienta intima, un album pe care ar trebui sa-l ascultam singuri si apoi sa-l recomandam prietenilor. In toata aceasta globalizare, care nu ocoleste nici muzica, astfel de produse au cea mai mare sansa sa iasa din raft sau mai bine spus din rand. Creative, nonconformiste, fara compromisuri.

Pentru acest disc Camille a fost nomilalizata de patru ori la a 21a editie a premiilor “Victoires de la Musique” (o varianta franceza a mult mai galonatelor, dar cu mult mai putina substanta, premii Grammy sau de ce nu o varianta la Brit Awards). Din acestea patru a castigat doar doua. Un premiu pentru “Artistul revelatie al anului”, iar celalalt pentru… “Albumul Anului”.

Concluzionand, “Le Fil” este un album care ne face sa speram ce epoca marilor interpreti francezi poate reveni. Pentru ca-n muzica, la fel ca si-n viata, totul este ciclic.