Articole in categoria cronica disc

la ritournelle mi-a populat multe vise. varianata lunga, cu pianul ala sexy de pe inceput, cu viorile care-i tin tonul, tri lu ri lu, pasarele si alte cele. asa ca noul album al gagiului l-am asteptat putin impacientat. auzisem cate ceva despre el, ca se vorbeste mult de tot despre sex, ca este un omagiu adus muzicii din anii '60 si asa mai departe. l-am ascultat, mi-a placut, insa l-am lasat sa se aseze. apoi, l-am vazut pe tellier la eurovision si m-am intrebat ce cauta el la o asa merda de concurs. m-a amuzat masinuta de golf cu care a sosit pe scena si sincer nici nu stiu pe ce loc a iesit. insa iesirea lui la rampa, la un astfel de concurs, reiau, de toata merda, m-a facut sa-i reascult discul.

productia este facuta de guy-manuel de homem-christo, da, adica jumate de daft punk. ei bine, baiatul asta a reusit sa ne duca intr-un timp de mult trecut. anii '70 si '80 sunt prezenti din plin, este un lucru voit si nu-i sunet second hand este vintage. totul este catifelat, are sclipici, parca si vedem totul intr-o lumina obscura, cu un decor cu mult plastic.

gainsbourg este prezent, toata lumea in franta incearca sa se compare cu el, pomme parca o readuce pe birkin cu un oftat orgasmic, jarre la fel, pe sexual sportswear se creaza o atmosfera de oxygen, exynox sau magnetic fields. amalgam de limbi, tellier trece de la franceza la engleza, rapid, fara complicatii. sexuality este un disc de vara, este lipicios, lenes, languros. merge ascultat pe marginea unei piscine, de fapt el asa si incepe, acvatic, cu o piesa inspirata de biarrtz. cu un green apple in fata, neaparat cu zahar brun amestecat cu menta proaspata si pudrat cu multa, multa scortisoara.

si totusi... tellier nu sparge bariera mainstreamului, ramane underground. lucru desigur voit.

 

un come back extrem de asteptat. asta, pentru ca prietenul meu Vladut, mi-a facut creierasii varza. m-a tocat marunt, chinezeste, temeinic, cu simt de raspundere. the verve revine, the verve revine. moda come-back-urilor este in plin avant, si james a facut pasul asta, asa ca in astfel de cazuri simturile se ascut la maxim. suntem mult mai critici, avem tendinta sa demolam mai usor, daca suntem fani dezamagirea pluteste mult mai usor in aer. nu sunt un estet the verve, imi plac mult, si am o nostalgie cand ma gandesc la ei. in 99 bantuiam pe stazile Parisului, ascultam radio la casti, cred ca era rtl2 sau europe2, habar nu am, si nici nu mai conteaza, iar dj-ul anunta the verve cu sonnet. piesa m-a invaluit, era pe dupa amiaza, iar la final tipul de la radio, cu o voce grava a anuntat ca the verve se desparte. am scos un oftat mic, asa ca atunci cand vine vorba de sonnet pic intr-un butoi de melancolie.

2008... come back the verve... love is noise... cum ii gasesc dupa atatia ani? schimbati si totusi la fel. vocea lui ashcroft mi se pare usor schimbata. mai matura, usor smirgheluita, putin nisipoasa, usor tipata cand declama "love is noise, love is pain" de parca o durere este cuibarita in sufletul lui. productia este super nichelata, impecabila, totul transparent, fluid, referenul are carlig. gaselnita de pe inceput, cu vocile alea suprapuse, de mare efect. de fapt gaselnita asta merge pe toata piesa, este acolo, uneori ingropata de alte sunete, dar totusi distincta, sezizabila. piesa este organica, vie, pasionala, intima.

welcome back...

http://www.youtube.com/watch?v=wcOX0MiV97A

 

Putem sa judecam noul Coldplay fara sa facem referire la celelalte? Asa ar trebui. Sa ne imaginam ca Viva La Vida este primul lor disc. Ce ne-ar spune el?

10 piese, prima instrumentala, un soi de uvertura, Life In Tehnicolor, face o introducere scurta de 2 minute si ceva si parca cuprinde cam tot ce are discul asta. Detectam ceva voci pe finalul ei. Gandul imi zboara la Police. A doua piesa este sumbra, are o tenta medievala si pare facuta special pentru un turnir unde o asteptata domnita arunca batista. Lost parca prinde usor viata, tinem ritmul prin batai din palme, clapa se aude tot timpul iar chitara suna obosit. 42 are un inceput fals, extrem de trist, punctat de pian apoi de instrumente de coarde. Apoi se dezvolta intr-o cu totul alta directie. Ei si dupa asta urmeaza ciudateniile... 2 piese care fac cat patru. Lovers In Japan si Reign Of Love puse cap la cap sau mai bine spus coada la cap. Total diferite, insa ambele la fel de parfumate. Apoi cea de a doua strutocamila Yes/Chinese Sleep Chart. Prima parte are o pudra orientala, iar a doua curge frumos si repede. Viva La Vida este complexa, se aud din nou coardele, un pian cu sunet de clavecin, chitara trece in plan secund iar vocea lui Martin este peste toate. Violet Hill este prima piesa single de pe disc, total neimpresionanta. Strawberry Swing se joaca cu noi, chitara este buclata pe o tema usor orientala. Ultima piesa incepe infiorator de trist, insa si ea se dezvolta mai tarziu in mai multe directii ca sa se termine tot trist.

Convingator.

sarim repede sa gasim asemanari. asa si cu the orange lights… putin verve? poate in voce. keane? poate in fluenta pieselor. insa, nu trebuie sa ne lasam pacaliti.

the orange lights suna de sine statator. iar life is still beautiful este un bun exemplu de album uniform fara sa fie plictisitor, usor tristut (unde e oare speranta din titlul albumului?), cu multe balade ale caror surse de inspiratie par sa fie exeperientele personale ale componentilor. vocea este calda si calma, chitara discreta. piesele sunt fluente si ce este cel mai important mai toate au refren.

http://www.youtube.com/watch?v=QytpiCoyeZE

de ascultat oricand…

am neglijat blogul. fara motiv. dupa ce m-am straduit atata timp sa-l fac. dupa ce l-am batut la cap pe dragos novac (si pe aceasta cale multumiri de intelegere). reincep sa scriu, despre ce cred eu ca-i frumos si bun in muzica.

citeam pe un blog al unui prieten, postul unui tip din iasi, ce spunea despre o anumita libertate pe care a gasit-o pe deltarfi (corect rfi). nu stiu daca libertatea asta o pot aduce si la radio total. asta din mai multe motive. insa ne ramane netul. aici lucrurile nu se pot ingradi. aici avem libertatea sa fim liberi.

 

 

Pe o scara de la 1 la 10 cat de originala mai este azi o trupa? Facand acest mic exercitiu vedem ca notele de trecere sunt foarte rare. Si nu vorbesc doar de Romania. Dar sa lasam originalitatea in ziua de azi sa intram in subiect. Pe o scara de la 1 la 10 pentru Death Cab For Cutie ar putea lua maxim 6. Asta nu inseamna ca trupa este lipsita de interes, inventivitate, originalitate.

 

Grupul vine din Statele Unite si a fost la inceput mai mult un proiect solo al chitaristului Ben Gibbard. Si cum de cele mai multe ori lucrurile bune vin pe nepregatite, succesul casetei demo l-a facut pe Gibbard sa formeze o trupa in adevaratul sens al cuvantului.

 

“Plans” este cel mai nou album Death Cab iar in prima saptamana dupa lansare s-a vandut in 90 000 exemplare. Asta a insemnat un loc patru in topul American de vanzari. Un album complet, avem melodii zglobii, jucause, vesele si aici ma refer la cele doua singles de pana acum “Soul Meets Body” si “Crooked Teeth”. Piese in cel mai pur stil R.E.M.. Apoi avem si ceva melodrama… “Different Names For The Same Thing” de o lentoare exasperanta apoi folk-ul “I Will Follow You Into The Dark” si peste toate “Brothers On A Hotel Bed” cu un inceput de pian bine temperat si cu o continuare gradata  cu o voce ce iese in evidenta prin calm si prospetime. Piesa asta imprumuta din parfumul dulce amarui al altei piese senzationale “I’m On Fire” a lui Bruce Springsteen.

 

Productia este si ea la inaltime, totul este clar, distinct, la locul sau. Chiar daca sunetul ne duce cu gandul in mai multe parti, de la Fleetwood Mac pana la R.E.M. produsul final are personalitatea sa. “Plans” este un disc complet cu multe directii de dezvoltare, chiar daca e putin cam lent si arata ca azi originalitatea poate sa fie suplinita de bun gust sau decenta.

 

 

Inclasabila. Nu stii unde sa incadrezi muzica asta atat de neobisnuita. Si poate parea sinucidere curata ca in anul 2006 sa faci un album care nu seamana cu nimic. Pe care nu-l poti compara cu nimic. Nici nu stiu cum a fost facut. Cu sufletul sau cu creierul? Probabil undeva pe la jumatate.

 

 Onorabila Camille a mai semnat un disc prin 2003, nimic relevant, apoi a cantat pe alte doua discuri ale lui Jean Louis Murat. Tot nimic relavant. Bomba a fost anuntata de proiectul bossa new wave Nouvelle Vague. Pe discul asta “Nouvelle Vague” fata noastra pune voce pe patru piese doua, cu iz punk “Guns Of Brixton – The CLASH” si “This Is Not A Love Song – P.I.L.” si celelalte doua ale mai putin cunoscutilor TUXEDOMOON sau XTC.

 

Si dupa toate acestea “Le Fil”… Un exercitiu de stil. O coperta simpla, o fotografie a unei fete frumoase, o fata brazdata de un fir… Acelasi fir este prezent pe muzica. Tot albumul este acompaniat de un sunet. Acelasi, de la inceput pana la sfarsit, aproape imperceptibil, o tehnica de mare finete si inspiratie in acelasi timp. Este o experienta intima, un album pe care ar trebui sa-l ascultam singuri si apoi sa-l recomandam prietenilor. In toata aceasta globalizare, care nu ocoleste nici muzica, astfel de produse au cea mai mare sansa sa iasa din raft sau mai bine spus din rand. Creative, nonconformiste, fara compromisuri.

 

Pentru acest disc Camille a fost nomilalizata de patru ori la a 21a editie a premiilor “Victoires de la Musique” (o varianta franceza a mult mai galonatelor, dar cu mult mai putina substanta, premii Grammy sau de ce nu o varianta la Brit Awards). Din acestea patru a castigat doar doua. Un premiu pentru “Artistul revelatie al anului”, iar celalalt pentru… “Albumul Anului”.

 

Concluzionand, “Le Fil” este un album care ne face sa speram ce epoca marilor interpreti francezi poate reveni. Pentru ca-n muzica, la fel ca si-n viata, totul este ciclic.

 

 

Explozie, implozie, putere, extravaganţă, rebeliune, sălbăticie, agresivitate, lirism, colectivitate, originalitate, revoluţie culturală, adaptabilitate lingvistică, eclectism, folclor, punk, versatilitate, nebunie, vulgaritate, mesaje sociale, mesaje politice, înregistrări analog, dub, plăcere erotică, metal, cruciadă, spirit, supraviţuire.

 

O nebunie totală în culori aprinse, ăstă este al treilea disc al trupei Gogol Bordello. Un nume ciudat de trupă, la prima vedere. Insă găsim explicaţia acestei combinaţii, primul cuvânt, se referă la scriitorul ucrainian Nikolai Gogol, al doilea, poate părea deplasat, însă face legatură între plăcerea erotică şi vulgaritate.

 

Gogol a luat fiinţa la New York, la jumătatea anilor ’90. Cel care a pus bazele trupei este Eugene Hutz, un transfug din Ucraina, care a bântuit Europa în lung şi-n lat după catastrofa nucleară de la Cernobil. Pe langă el din grup mai fac parte Sergei Riabtzev la vioară, Iuri Lemeshev la  acordeon, Rea Mochiach la bass, Oren la chitară si Eliot Ferguson la  tobe.

După declaraţiile lui Hutz, Gogol reprezintă un colectiv, din toate punctele de vedere, muzical, spiritual şi chiar politic.

Ce este însă fabulos la Gogol este sunetul. Aspru, sălbatic, aparent total neprelucrat. Piesele au fost produse după metodele tradiţionale, iar sunetul a fost luat în priză directă.

 

Cele 15 piese vorbesc despre despre rădăcinile membrilor trupei, despre felul sălbatic în care ei fac muzică, despre cultura ţigănească în care muzica este un mod de supravieţuire şi este făcutş de oameni săraci dar foarte sinceri.

 

Un disc document.

 

 

 

Apollo Nove (alias Francisco Carvalho) este un tanar producator din Sao Paolo, care s-a ambitionat sa se lanseze si solo. Solo este un fel de a spune pentru la fiecare din cele 12 piese ale albumului Carvalho colaboreaza cu cineva. Mai ales cu tanara generatie braziliana Cibelle, Ceu sau Seu Jorge.

 

Titlul albumului este in latina si este traducerea oficila data de Vatican obiectelor zburatoare neidentificate (ozn). Legatura dintre titlu si albumul propriu zis se face prin textul poliglot al piesei “Inexplicata” al carei refren da numele albumului.

Avem de a face cu o explozie de fantezie bine strunita si pusa la punct, cu o explozie de inovatie.

 

Modernitatea sta alaturi de traditie pe acest album, stilurile merg de la bossa, jazz, pop, dub, folk brazilian la electro, chill sau down tempo. Va incruntati sprancenele… si spune-ti ca nu-I posibil. Iata ca tanarul Carvalho reuseste sa faca un slalom printre toate acestea si face din “Res Inexplicata Volans” un album al epocii sale. Este un soi de amalgam, de aliaj asa cum spuneam intre modernitate si traditie, intre sunete electronice si acustice si chiar intre limbi, engleza, portugheza ca sa numai vorbim de babilonia din “Inexplicata”.

 

Discul incepe cu o piesa-n engleza “Mr. Right Now” alaturi de preferata lui Francisco, Cibelle. Totul este lent si cursive desprins parca dintr-un film sf apoi trecem la o atmosfera diferita cu Tita Lima. “Inexplicata” se lipeste perfect in atmosfera la fel ca si “Ensabar Voce” cu bluesman-ul carioca Seu Jorge. “Children Of The Sun” vine cu un parfum oriental, “86” ne arata ce sunetul orgii Hammond este unic si inconfundabil si ca este o prejudecata sa crezi ca-I bun doar pentru rock. “War” intensifica acest sentiment. Iata ca am ajuns la cea mai interesanta piesa de pe album “Fruta Vermelha”, din nou alaturi de Cibelle, de un eclectism rar intalnit. “Rocker” este o bossa vioaie, in care dupa voce sax-ul are un rol determinant. “Yage Cameras” are un ritm sacadat si putin obositor, parca ne pregateste pentru relaxarea oferita de “Capoiera” si de finalul lent si trist cu “Entre Eu E Voce”. Parca prea trist finalul.

 

Eclectic acesta este cuvantul pentru “Res Inexplicata Volans”.

 

 

Primul album Nouvelle Vague a adus in atentia noastra ciudatul melanj între bossa nova şi new wave. In esenţă amăndouă exprimă acelaşi lucru, noul val, însă de maniere muzicale atât de diferite.

 

Iată că Olivier Libaux si Marc Collin după isprava de acum doi ani, revin şi ne surprind din nou. După primul disc, părerile erau de genul... “păcat că este un proiect de un singur disc”. Iată că cei doi producători lasă bossa şi se avântă către teritoriile caraibiene. Sunetul este mai bogat, plin, mai variat. Apar instrumente noi, acordeonul şi o grămadă de instrumente de percuţie.

 

Pentru cei doi producători acest proiect se prezintă ca un cal troian. Este platforma de pe care cei doi işi lansează ideeile. Pornit de la un proiect pasager, o compilaţie ideală pentru vara lui 2004, cei doi producători realizează că intre persoanele implicate s-a creat o legătură, că un public, din ce in ce mai mare, care nu cunoste neapărat piesele originale, vine la concerte. In aceste condiţii continuare acestui proiect pare o necesitate. Şi ea se produce.

 

 Noile piese sunt alese cu grijă, iar unele dintre ele au fost chiar hituri majore ale anilor ’80. Ele sunt aduse intr-o ambiantă insorită. Proiectul Nouvelle Vague are şi limite. Constatăm totuşi un şablon după care sunt croite noile piese… intro, voce feminină, o chitară uşor efeminată şi ea, instrumente suave de percuţie. De aici rezultă o anumită uniformitate. Trecând peste latura asta mai puţin plăcută şi gândindu-ne la nişte urechi virgine, cu siguranţă acestea vor jura că preluările după Blondie “Heart Of Glass” sau Yazoo “Don’t Go” sunt cele originale. De fapt aprecirea poate să vină chiar de la aceste urechi virgine. Cu ajutorul acestor piese  pot să descopere o alta lume, mult mai complexă şi complicată, sumbră, acidă, rugoasă, cea a new-wave-ului.

 

 Ce suprindere să asculţi New Order “Blue Monday” sau Billy Idol “Dancing With Myself” că să nu mai vorbesc de Visage “Fade To Grey”, fără sintetizatoare şi rifuri de chitare. Surprindere pentru toţi.

Parcă Fleetwood Mac s+au reunit sau mai degrabă Neil Young este solistul trupei America fuzionata cu Jethro Tull. Muzica rock a ultimilor ani a reinventat un instrument care pana acum avea darul doar de a umple: pianul. De fapt este o reinterpretare a anilor ’70 dinaintea exploziei, a invaziei punk. Pianul… Sa-l auzi clar, sa fie solist. E drept, nu prea am mai fost obisnuiti cu asa ceva. Intre rock si chitara exista un legamant atat de puternic incat nimeni si nimic parea ca nu va putea rupe legatura asta. E drept, chitara n-a disparut dar a inceput sa se manifeste mai subtil.

Personajul principal al acestui album este deci pianul. In jurul lui sunt construite piesele. Vocea se infasoara tot imprejurul lui, iar celelalte instrumente il acompaniaza, pe rand. Chitara cu iz cu ani ’70 pe “Head Home”, vioara pe “Young Bride”, cornul francez pe “Branches” sau “Van Occupanther”. Acestea alaturi de “Roscoe” sunt cele mai representative piese de pe album.

Povestea narata de album, trece in plan second. Piesele sunt de sine statatoare, cu toate astea treci dintr-una in alta fara nici o problema, muzica curge, intrumentele isi predau unul celuilalt stafeta.

Pentru cei blocatii in ani ’70 “The Trial Of Van Occupanther” poate sa fie discul izbavitor. El umple, alaturi de alte productii din ultimul an, golul lasat de Electric Light Orchestra, America sau Jethro Tull.

Trăim cu impresia, că tot ce vine din nord trebuie să fie rece. Ingheţat mai bine spus. Fără suflet. Distant. Câte prejudecăţi…

Poets Of The Fall sunt din Finlanda. Trio de alternative rock. Aş spune că-s mai mult decăt atât.

In 2002 s-au întălnit, o întălnire ciudată între un solist vocal de jazz, un chitarist de rock şi un “industrial-machine-trance-man”. Ascultând, observam că nimic nu-i întâmplător din această întălnire, care la prima vedere pare mai mult decăt ciudată. Lucrurile erau mult mai simple acum 20 de ani, rock-ul era rock, jazz-ul se ţinea departe de aproape orice, iar muzica industrială era în perioada de incubaţie.

Acum însă lucrurile se amestecă din ce în ce mai tare, iar ştiinta adevărată stă în dozajul ideal. La Poets Of The Fall fuziunea este aproape perfectă, solistul de jazz devine solist rock, chiatristul de rock puncteaza fin, clar si distinct ca-n jazz iar tipul de la clape (machine) se domoleste si intră-n ritmul celorlalţi doi. Fiecare imprumută de la fiecare ca într-un joc.

“Carnival Of Rust” este un exemplu de unitate în diversitate. De la balade rock cum este şi piesa ce dă titlul albumului şi care nu are nimic ruginit în ea, sau “Desire” (poate cea mai bună baladă pop-rock ascultată în ultimii 10 ani), până la piese în cea mai pură vână hard rock ca “Fire” sau “Sorry Go ‘Round” altele ca “Locking UP The Sun” (o combinaţie de industrial cu rock) până la sunet de ani 70 pe “Delicious” şi la cea mai pop piesă “Roses”.

Tur de fortă pentru acesti trei muzicieni. Totul este curat, nimic incălecat, fiecare instrument se distinge chiar si atunci când lucrurile par să o ia razna. Totul in numai 48 de minute. Lucru ce pare putin curios că azi, când poţi exploata aproape 80 de minute de muzică să te opresti la 48. În orice caz este mult mai corect şi cinstit fată de cumpărătorii deveniţi din ce in ce mai asaltaţi de sub produse, frumos împachetate şi cu o mişcare de marketing foarte puternică-n spate.

La Poets Of The Fall nimic rece. Totul cald, uman, apropiat…Discul perfect al unei dimineti,usor mohorate de cativa nori nehotariti…

 

Editors se detaşează clar de toate trupele din generaţia sa. Şi asta numai după 3 ani de viaţă. “The Back Room” se poate compara, ca impact, doar cu doua albume: “Closer” de la Joy Division şi “The Stone Roses” al The Stone Roses. Aceeasi explozie haotică, acelaşi amestec de nou şi vechi.

Etichetati drept grup de neo-post-punk, ei lansează primul single, “Bullets”, în ianuarie 2005. Piesa se vinde extraordinar iar stocul se epuizează într-o singură zi. Comparaţiile încep să curgă… Interpol sau Bloc Party în epoca modernă, Joy Division în cea “preistorică”. Nici unii, nici ceilalţi.

Ei continuă cu un nou imn-single “Munich” apoi cu goticul “Blood”. Albumul apare la mijlocul verii trecute după ce tipii au facut impresie şi senzaţie la Festivalul Glastonburry. Însă impunerea grupului vine ceva mai târziu, la începutul acestui an, după relansarea imnului-single “Munich”.

Albumul este unitar şi în acelaşi timp divers, fiecare piesă putând face trimitere la un anumit grup din trecut. Însă orice note ai înşira azi pe un portativ, este aproape imposibil să nu dai peste ceva care nu s-a mai făcut, zis sau cântat. Aşa că trecem peste aluziile cu Joy Division, Talking Heads, Echo & The Bunnymen sau chiar, surprindere, Kraftwerk. “Emoţie dusă la extrem” îmi spunea un prieten ce I-a văzut la Paleo Festival, asta ca să deschid o alta mică pagină. Cea live. Toţi cei care I-au ascultat pe scenă, spun că sunt mult mai buni ca pe album, lucru rar intalnit azi. Că energia pe care o degajă nu are nimic în comun cu tonul uneori sumbru sau întunecat, gotic, al albumului. Că este pur şi simplu un act artistic în care toate barierele şi toate întrebările cad.

Albumul trebuie ascultat de la cap la coadă, cu fiecare notă, fiecare vibraţie, fiecare pulsaţie. Este acel lucru simplu-complicat, în care fiecare instrument se distinge, în care vocea subjugă tot.

Un album de debut perfect. Aşteptăm continuarea.