Articole in categoria cronica disc

de toate pentru toti. sau cum impacam toata lumea. rock de moda veche, tema clasica si sonoritati a la depeche mode. trei directii, care din pacate nu sunt unite decat printr-un singur lucru. numele muse.

temele versurilor merg in acelasi ton, bellamy este prieten cu teoria conspiratiei, misterul, controlul mintii, invaziile martienilor.

sa o luam metodic, partea simfonica. peste 10 minute, de transa, de rock orchestral. nu stiu cui serveste. casei de discuri in niciun caz, fanilor, habar nu am. poate in astea 10 minute gasim framantarile si dementele grupului.

rock-ul de moda veche, puternic influentat de queen. sunt piese care-mi dau senzatia ca ascult a night at the opera sau a day at the races. resistance, united states of eurasia, unnatural selection si i belong to you/mon coeur s'ouvre a ta voix transpira queen. influente queen sunt extrem de pronuntate in special in partile corale ale refrenelor. din punctul meu de vedere asta este un pas in spate pentru muse.

si in final, cea de a treia directie, nici ea extrem de clara. undisclosed desire incepe ca un clasic depeche mode (strange love), guilding light ma duce cu gandul la unintended. uprising si mk ultra sunt singurele in tonul si spiritul muse. destul de putin pentru o asteptare atat de mare.

preferatele mele: uprising, undisclosed desire si unnatural selection.

dupa britanici, the stone roses este cel mai bun album de debut al tutur timpurilor. sunt 20 de ani de atunci.

multa lumea spera, cel putin pentru aniversarea celor 20 de ani, ca trupa sa se reformeze. chitaristul trupei john squire, a reusit sa taie din fasa toate speculatiile spunand ca refuza sa profaneze mormantul unei trupe atat de seminale. mai toate trupele mitice britanice au reusit sa reziste tentatiei dar mai ales presiunii fantastice si nu s-au reformat. si vorbesc de led zeppelin, clash, the smiths, cocteau twins, pink floyd. zis si facut, ian brown lanseaza album luna asta, iar noi ne bucuram de albumul de acum 20 de ani. albumul pop, aproape perfect. mood-ul este un amestec optim de exuberanta si efervescenta.

albumul apare pe 14 septembrie. pe 7 lanseaza si primul single, uprising. iata un preview cu cate 30 de secunde din fiecare piesa.

prima trupa care mi-a venit in minte dupa ce am ascultat? queen.

COUP DE FOUDRE

"you gotta hear this one song - it'll change your life"... spunea natalie portman in garden state. si apoi pornea new slang. dupa aceasta replica, notorietatea trupei the shins a crescut exponential. toate astea se intamplau in 2001. in 2008, the temper trap lanseaza un single, sweet disposition. nimic notabil. apoi piesa apare pe teaserul filmului 500 days of summer.

conditions apare in australia in a doua jumatate a lui iunie, iar in uk se va lansa pe 10 august. sweet disposition este re-lansata ca single. the temper trap va avea aceeasi soarta ca the shins? tot ce este posibil...

albumul incepe retro... cu o clapa, sustinuta de un ritm, apoi intra vocea si incepe magia. dougy mandagi este minunat. originile indoneziene se simt din plin. love lost este plananta. apoi rest... este ritmata si usor agresiva. dougy este din nou minunat. down river incepe cat mai calm cu putinta, intra ritmul si vocea si piesa incepe sa urce. soldier on este asezata. fader are fata de mare hit, tipul de piesa care ii poate ajuta sa treaca bariera de la underground la mainstream. fools aduce putin cu mika si asta nu prea imi place. resurrection in linia albumului, sciene of fear (a doua piesa single) extrem de prietenoasa. drum song inchide un album de debut magnific.

un disc de care te indragostesti de la prima nota.

preferatele mele: sweet disposition, fader, sciene of fear, love lost

RECOMANDAT

nouvelle vague revine cu runda 3. cu un nou album de coveruri creative.

albumul m-a surprins placut de la prima piesa. master & servant cu un featuring discret al lui martin gore. alaturarea asta de artisti care au compus sau cantat piesa-n original este pasul diferit fata de celelalte doua albume. un pas corect, ce da credibilitate pieselor. deci martin gore pe master & servant, ian mc culloch (echo & the bunnymen) pe all my colours, barry adamson ( fost la magazine, visage sau nick cave and the bad seeds) pe parade si terry hall (the specials) pe our lips are sealed.

si din punct de vedere al productiei se observa schimbarea. piesele au o infuzie de country si se simte o briza de blues. singura piesa care iese oarecum in evidenta ca ritm este ca plane pour moi ( plastic bertrand), la care ritmul este putin dracesc. in rest toate-s cuminti: road to nowhere (talkind heads), good save the queen (sex pistols). pana si so lonely (the police) curge lent, apoape de nerecunoscut fata de original, insa extrem de calduroasa si deloc taioasa.

1. master & servant feat. martin gore(originally by depeche mode)
2. blister in the sun (originally by violent femmes)
3. road to nowhere (originally by talking heads)
4. all my colours feat. ian mc culloch (originally by echo & the bunnymen)
5. the american (originally by simple minds)
6. heaven (originally by psychedelic furs)
7. parade feat. barry adamson (originally by magazine)
8. metal (originally by eloisia)
9. ca plane pour moi (originally by plastic bertrand)
10. our lips are sealed feat. terry hall (originally by the specials)
11. god save the queen (originally by sex pistols)
12. say hello wave goodbye (originally by soft cell)
13. so lonely (originally by the police)

preferatele mele: master & servant, road to nowhere, heaven, so lonely, all my colours

http://www.myspace.com/nouvellevague

BEYOUND CLOUDS

Editors se detaşează clar de toate trupele din generaţia sa. Şi asta numai după 3 ani de viaţă. “The Back Room” se poate compara, ca impact, doar cu doua albume: “Closer” de la Joy Division şi “The Stone Roses” al The Stone Roses. Aceeasi explozie haotică, acelaşi amestec de nou şi vechi.

Etichetati drept grup de neo-post-punk, ei lansează primul single, “Bullets”, în ianuarie 2005. Piesa se vinde extraordinar iar stocul se epuizează într-o singură zi. Comparaţiile încep să curgă… Interpol sau Bloc Party în epoca modernă, Joy Division în cea “preistorică”. Nici unii, nici ceilalţi.

Ei continuă cu un nou imn-single “Munich” apoi cu goticul “Blood”. Albumul apare la mijlocul verii trecute (2005) după ce tipii au facut impresie şi senzaţie la Festivalul Glastonburry. Însă impunerea grupului vine ceva mai târziu, la începutul acestui an, după relansarea imnului-single “Munich”.

Albumul este unitar şi în acelaşi timp divers, fiecare piesă putând face trimitere la un anumit grup din trecut. Însă orice note ai înşira azi pe un portativ, este aproape imposibil să nu dai peste ceva care nu s-a mai făcut, zis sau cântat. Aşa că trecem peste aluziile cu Joy Division, Talking Heads, Echo & The Bunnymen sau chiar, surprindere, Kraftwerk. “Emoţie dusă la extrem” îmi spunea un prieten ce I-a văzut la Paleo Festival, asta ca să deschid o alta mică pagină. Cea live. Toţi cei care I-au ascultat pe scenă, spun că sunt mult mai buni ca pe album, lucru rar intalnit azi. Că energia pe care o degajă nu are nimic în comun cu tonul uneori sumbru sau întunecat, gotic, al albumului. Că este pur şi simplu un act artistic în care toate barierele şi toate întrebările cad.

Albumul trebuie ascultat de la cap la coadă, cu fiecare notă, fiecare vibraţie, fiecare pulsaţie. Este acel lucru simplu-complicat, în care fiecare instrument se distinge, în care vocea subjugă tot.

Un album de debut perfect. Aşteptăm continuarea.

preferatele mele: blood, munich, all sparks

asta este o repostare din 12 martie 2007. o varianta a aparut si intr-o revista timeout undeva prin 2006, nu mai tin minte data. cel de al doilea album era in lucru. revin cu o cronica la el.

RECOMANDAT

la 15 ani de la inceputuri, placebo se reinventeaza. departe, la toronto, grupul lui molko si-a regasit placerea de a inregistra, de a canta. este mai viu ca oricand.

noul start este evident. au lasat la o parte casa de discuri si au apelat la una independenta, mult mai flexibila si mai putin insinuanta. formula remaniata, cu un nou baterist. i need a change of skin, a need a change, nu este doar un vers din piesa care deschide albumul, kitty litter. este noua filosofie a lui molko. o schimbare care i-a iesit impecabil.

monocromia lui meds, a fost inlocuita. molko recunoaste usoara izolare de care au avut parte in canada. dar de multe ori izolarea este egala cu linistea. fara casa de discuri pe cap, fara presiune, trupa a lucrat metodic, pas cu pas. totul trait altfel, constient si prezent. abuzul de alcool si droguri, prezent pe toata perioada lui meds, a disparut. si depresia lui molko pare mai luminoasa, este mai mult speranta-n versuri, opacul de pana acum s-a transformat in clar obscur. perspectiva este mult mai usor de observat, muzica e clara, chiar daca pe alocuri este usor sumbra, rugoasa. pana si intunericul devine vizibil la modul luminos.

ordinea pieselor are un rost, este facuta cu judecata de la kitty litter pana la kings of medicine. battle for the sun, for what it's worth curg minunat, iar bright lights este hitul ideal. pe 21 iunie sunt convins ca vom avea o revelatie. ritmul infernal de la precedentul concert o sa fie inlocuit. exhibitionismul lui molko are nevoie de asistenta. ii este necesara. punct

preferatele mele: bright lights, battle for the sun, for what it's worth

BEYOND CLOUDS

o sa incerc sa spun in cuvinte putine, gramada de stari pe care mi-a dat-o discul asta. in primul rand este un gest de multumire, pe care coldplay il aduce fanilor. un mic cadou. asta este si motivul pentru care il puteti lua gratis de aici http://www.coldplay.com/lrlrl/lr.html

nu stiu care a fost criteriul de alegere a piselor, insa lucrul asta este impecabil facut. captarea sunetului din concert este facuta dibaci, actiunea publicului este putin amplificata pentru a transmite, atat cat se poate, tensiunea (incredibila cred) din timpul unui concert. glass of water deschise discul dinamic, 42 ne adoarme putin, numai o clipa, caci izbucneste la jumatatea piesei, clocks suna incredibil si publicul canta cot la cot (voce la voce) cu martin. strawberry swing incepe cu publicul ce acompaniaza printr-o bataie din palme voce lui chris, apoi este inundat de tensiunea ce vine din bataia tobelor si din rifurile chitarelor. the hardest part este un unu la unu al lui martin. el cu pianul. viva la vida este punctul culminant. cuvintele nu pot descrie starea ce mi-o provoaca. este o furnicatura pe care-o simt in tot corpul si care nu trece cu antihistaminice. break-ul de la jumatatea piese este imens. iar finalul, finalul, poate unul dintre cele mai reusite. are o energie fabuloasa. trec peste death will never conquer, stilul country nu se potriveste deloc cu discul asta. fix you are de asemenea un moment de varf cand tot stadionul canta lights will guide you home and ignite your bones ca mai apoi martin sa intervina la and i will try to fix you. death and all his friends inchide aproape ermetic discul.

magnific...

RECOMANDAT

recomandarea de pe myspace este clara: pop/club. dar in afara acestor doua notiuni sunt o infinitate de stari. http://www.myspace.com/headswedance

numele lor este luat din versurile unei piese a lui kate bush. versurile sunt simple, naive, directe, vorbesc despre iubiri robotice. albumul este deschis de aerodinamica the human touch. paralela cu daft punk este mai mult decat evidenta. love in the digital age si when the sirens sound sunt dansante 100%, cu pauza de respiro de la jumatate, computer love un tribut extrem de uman adus kraftwerk. coverul este extraodinar si reuseste sa treaca peste repetitivitatea piesei. vocea feminina, adaugata, este precum o lingurita de crema mascarpone la o prajitura fina. ubik este tot un soi de tribut kraftwerk, the gold city are inceput de ruga, dar curge apoi catre o piesa concorformista de dans, extrem de trepidanta. low carbon-life este o balada electro iar my heart is set on you si love technology sunt pet shop boys updatat 2009.

daca nu dansezi pe heads we dance este clar ca ai o problema. mare...

preferatele mele: love in a digital age, when the sirens sound, computer love

BEYOUND CLOUDS

cateva date tehnice: trio de post punk, patru singles lansate pana acum unfinished business, death, to lose my life si farewell to the fairground. pe 19 ianuarie 2009 si-au lansat primul album to lose my life. materialul a debutat ca no 1 la uk album chart.

white lies este un compozit britanic. baza este formata de ultimele 3 decenii de muzica din uk, incepand cu joy division si terminand cu franz ferdinand sau editors. white lies este o compilatie de muzica indie britanica, contine cate un graunte din tot ce-a fost special, distinct si recognoscibil. combinatia este atat de bine dramuita, avem de a face cu o reteta farmaceutica in care substantele muzicale se amesteca in doze microscopice, obtinute prin dilutii repetate.

cu white lies rock-ul eroic s-a intors. rock-ul eroic cu alura dark... povestile descrise de piese sunt umane. caderi nervoase, crime, insecuritate, disperare, dragoste pierduta. "let's grow old together and die at the same time", "i love the quite of a night time, when the sun is drawn in the deathly sea", "with a galaxy of questions and all we heard was lies about the truth", "you've got blood on your hands, and know it's mine", "fate always loses hope", "i saw a friend that i once know at a funeral", "i'll leave my memoirs in the blood on the floor" arata ca baietii sunt cititori de edgar allan poe, ca l-au metabolizat bine.

cu white lies rock-ul gotic este din nou actual. o actualitate ce-i drept, mai mereu mentinuta, insa niciodata la nivelul asta. este un disc in care negrul devine alb, in care intunericul devine lumina, obscurul devine clar.

preferatele mele: death, a place to hide, farewell to the fairground

RECOMANDAT

the horrors este o trupa de post punk, garage, formata prin 2005. primul album, strange house, loveste in 2007 si dezvolta teme de garage si deathrock. fani au sugerat si un subtitlu care spune multe... psyhotic sounds for freaks and weirdos.

primary colours este produs in principal de geoff barrow (portishead), lucru ce explica in parte atmosfrera gotica a albumului.

si cat de bland incepe. iti asterne-n fata o panza colorata-n culori calde iar din spate incepe cavalcada. mirror's image, cam shoegaze, te duce intr-o atmosfera haotica, three decades, zgomot bine organizat, scartait cu efect, un rif alunecos. who can say are multe elemente de post punk, este compacta, grea, te loveste sistematic. pe do you remember se amesteca totul pana aproape la confuzie, cu un break luminos la mijloc si asta imi pare mai mult shoegaze. dementa totala pe new ice age, scarlet fields este poate cea mai luminoasa si prietenoasa piesa de pe album. e chiar pop, la cum suna fata de restul albumului, are carlig la refren, chitara gaseste un rif si ala usor paranoid. i only think of you este drog curat. si legal, iata. inchizi ochii, te dai pe spate si-ti joaca culorile in fata. i can't control my self sunet bloc. piesa de titlu, primary colours, alaturi de scarlet fields, pozitiva si luminoasa. daca pot spune asa. dar intre celelalte, parca pe astea doua s-a luat ceata de pe ochi. sea within a sea foloseste sintetizatorul care-ti da senzatia aia usoara de betie, cand se invarte patul cu tine si nu-l poti opri.

un disc halucinant!

mult asteptatul sounds of the universe se lanseaza in luna aprilie. este un exercitiu de productie moderna, un tur de forta, insa lasa mult de dorit la partea creativa.

extrem de unitar, noir, fara refrene dar cu o productie senzationala. care din pacate nu reuseste decat in parte sa ne tina atentia ascutita. privit dupa 2 zile de ascultare totul pare putin opac. este ca si cum totul este infasurat cu cea mai subtire panza. sau ca privim totul dupa un geam sablat. regasim elemente din anii '80, multe, mai ales cele noir. numai ca atunci trupa gasea si refrene. la o prima ascultare doar obsesiv compulsivul wrog ti se lipeste de ureche. piesele sunt reci, neprietenoase, cantate intr-un tempo mediu. sunt asezate, greu de patruns, cu chitari glaciale, percutii distante, clape opace. in chains deschide discul si dupa vreo 5-6 ascultari incepe sa-ti placa. elemente de black celebration fuzioneaza cu cele din songs of faith of devotion. urmeaza un palier cu hole to feed, wrong, fragile tension, destul de unitar. rupt de semi balada little soul, in sympathy transpira niste clape de enjoy de silence, discrete tare, insa puse bine in context. peace un tribut al anilor '80, come back grea si asezata, apasata, spacewalker prea scurta si total instrumentala pentru a fi luata in calcul, perfect si miles away  bine calculate. jezebel este surpiza discului, balada soul electro cantata de gore. imi vine s-o compara ca senzatie data cu free love. discul se incheie cu corrupt in aceeasi linie rece.

un disc extrem de calculat, cu nimic lasat la intamplare. un exemplu genial de productie, filigrane, dantelarii sonore, exact acolo unde trebuie dar mai ales cand trebuie. exact in momentul in care te pregateai sa-ti formulezi in minte intrebarea: "nu se intampla ceva?". prea multa simetrie, prea mult sange rece, prea putina caldura, mult prea putin uman.

preferatele mele: jezebel, come back

BEYOUND CLOUDS

alexandrina este prima solista indie 100% din Romania. este total indiependenta de stiluri muzicale dar total dependenta de stari si emotii.

putem discuta si filosofa la plus infinit despre stilurile abordate. tot la plus infinit putem duce o discutie despre ce asemanari sunt intre alexandrina si alte soliste. spre una dintre ele chiar tinde asimptotic pe una dintre piese. de asta nici nu ma lansez in a pune etichete. si daca considerati ca indie este o eticheta, putem filosofa, tot la plus infinit, despre problema. lasand toate astea la o parte, am in fata cea mai buna productie din ultima vreme. toate se completeaza, vizualul, muzica, versurile, instrumentistii, mai ales vocea si peste toate...productia.

printre flori deschide albumul. orchestratie simpla, o voce lipicioasa la propriu, versuri cu substanta (am baut livezi de poama) si o incheiere nedecisa (unde esti iubirea mea?). de cand am plecat esti hitul discului. productia este impecabila, trecerea de la prima strofa (toata recitata pe un fasait de disc) catre restul piesei, extrem de bine facuta. orchestratia este imbogatita, tobe, bas, tropeta si lasa o senzatie de lascivitate. undeva continua in acelasi ritm, om de lut pare un vals schiop, o piesa cantata dintr-o cutiuta muzicala. roule taxi, din nou o orchestratie extrem de simpla, dar de efect. limba franceza ne-ar putea duce cu gandul la un mic acordeon in locul balalaicei(?). femei dietice este cea mai alternativa piesa de pe album, combinatia neobisnuita de pe sfarsitul piesei, trompeta isterica alaturi de chitara dementa, este geniala. noi 2, voce sfasietoare, pian si pe final o boare de chitara. comparabila cu orice productie "enternationala". numai tu continua linia albumului, este o piesa solara, calduroasa. fata merge pe jos, alt hit, are o productie diferita de ce stiam. cea de pe youtube, este mult mai alternativa, iar remix-ul lui handrabur este electro. 1,2,3, a doua piesa in franceza, perfecta pentru un bistro din montmartre. are un aer boem, poate si de asta o compar (este singura comparatie pe care o fac) cu la boheme (Je ne reconnais plus/Ni les murs, ni les rues/Qui ont vu ma jeunesse/En haut d'un escalier/Je cherche l'atelier/Dont plus rien ne subsiste/Dans son nouveau décor/Montmartre semble triste/Et les lilas sont morts). la rousse si ea un mic vals, nu inteleg nimic din text, insa imi suna teribil de muzical. maria inchide discul, piesa fluida, vocea, pianul si tropeta reusesc sa umple spatiul. incheie discul intr-un mod optimist chiar daca vocea este putin melancolica (baby, viata-i frumoasa).

nu stiu ce lapte au supt moldovenii astia (si o spun cu admiratie), de reusesc sa transmita multa mai bine starile pe care le simt. mi-e greu sa cred ca suntem atat de diferiti organic, fata de ei. si totusi ei reusesc sa-si exteriorizeze starile mult mai bine. sunt sinceri? sunt naivi? habar nu am. si versurile alexandrinei vin din alta lume. in care, se beau livezi de poama, in care saruturile sunt cu prima zapada, cu ultima stea, in care iti tine tovarasie un om de lut, cu ochii de cobalt, in care femeile dietice de la atatea diete devin deietetice, drumul s-a despicat, bat ploi de cioban, iar ceaiul este cu lamaie, verde cu iasomie. verurile ei sunt pline de sens. mai curand este poezie moderna, decat text de cantec.

recitind ce am scris mai sus, imi dau seama, ca-n mintea mea, am fost mult mai dezinvolt. ca aici, am reusit sa spun doar o parte. ca fiind in fata ecranului m-am blocat. ca trecand peste aceeasi piesa, ea a a reusit sa-mi dea, de fiecare daca alta stare, derutandu-ma. muzica alexandrinei nu-i o formula matematica, dar detectezi elemente matematice. ca... infinit...asimptota... pe care, culmea, nu le poti percepe, fizic, niciodata.

preferatele mele: de cand am plecat, undeva, noi 2

nota: alexandrina hristov este din republica moldova. in prima fraza am facut referire la faptul ca este prima artista ce produce in Romania un material indie 100%.

RECOMANDAT

faptul ca madonna, ceo al antreprizei cu acelasi nume le este fan, ma lasa rece. nu asta ii face speciali, deosebiti.

hutz este prototipul vagabondului modern. a plecat din ucraina prin 86 si a haladuit prin ungaria, polonia, austria si italia si a ajuns in america in '93. de peste tot a cules cate ceva si asta se simte in mai toata muzica lui. albumul asta este facut dupa tiparul gogol, ritmuri tiganesti altoite cu chitari si viori, percutii dracesti si suflaiuri isterice. ce este uimitor? faptul ca-n orice limba ar canta omuletul asta, reuseste un lucru senzational. sa transmita emotie, pasiune. iar cand un solist face asta, lupta este aproape castigata.

discul este eclectic, influentat asa cum spuneam de toate zonele prin care hutz s-a perindat. are umor, parodiaza si este sincer. omul asta canta cu o sinceritate dezarmanta.

ii revedem pe 17 iunie la arenele romane. si inchei optimist citandu-l pe hutz "stay strong and fucking enjoy"

RECOMANDAT

camera obscura este copia mecanica a ochiului uman. o cutie paralelipipedica, cu un interior de culoare neagra, cu o deschidere foarte mica, pe care s-a montat o lentila convergenta si paralel cu deschizatura un ecran alb pe care se poate privi o imagine reala si rasturnata.

in acelasi timp, camera obscura este si o trupa scotiana de indie pop care canta de prin 96. legenda radio john peel a fost sustinatorul primului album camera obscura, biggest bluest hi fi.

in februarie 2009, trupa anunta ca noul album my maudlin career va fi lansat in aprilie la casa 4AD. albumul, la fel ca si precedentul este produs de jari haapalainen, iar primul single french navy este anuntat pentru data de 13 aprilie.

daca ma gandesc la o asociere contemporana, as aseza camera obscura langa kings of convenience. aceeasi perfecta stralucire acustica, aceeasi melancolie, aceeasi caldura si raceala in acelasi timp, aceeasi curgere, aceeasi inocenta. daca este sa caut o asociere din trecut, trupa asta poate trece drept una tribut pentru gastile de fete care cantau in anii '60. tonuri nazale superdelicate, productie old fashion, din nou melancolie de diva rasturnata pe divan care te priveste printre gene printr-o perdea de fum subtire.

titlul albumului, si el la fel de dulceag ca si continutul, accentueaza melancolia. gasim si veselie, dragoste ragasita, insecuritate, indoiala, regrete, respingere, dragoste moarta. este insa si multa speranta amestecata cu bucurie. un disc extrem de uman, viu si cu o voce extrem de excintanta si sexy. tracyanne campbell este un timbru lipit puternit pe anvelopa camera obscura. si daca vreodata sunteti in pana de cuvinte, de ideei, de stari... ascultati-o pe tracyanne :“Spent a week in a dusty library / waiting for some words to jump in me /"

http://www.youtube.com/watch?v=oPsWJCXayMM&feature=related

http://www.myspace.com/cameraobscuraband

RECOMANDAT

royksopp laseaza al treilea album, junior. este descris ca o combinatie a primelor doua

junior m-a trezit dintr-o lamentabila lancezeala. tineam de vreo doua zile sa fac o cronica la albumul camera obscura, insa ieri, royksopp au dat cu mine de pamant. discul se deschide cu o piesa facuta parca pentru medody AM. happy up here este vesela, pozitiva, proaspata si-ti deschide pofta. apoi incepe artileria de voci nordice. la the girl and the robot se alatura robyn, iar piesa se va lansa ca al doilea single de pe album. vision one, piesa scartait de usa de dulap, o are la voce pe anneli drecker. this must be it are alura de imn, la voce, karin dreijer andersson, jumatate de knife, fever ray 100%. royksopp forever este o instrumentala lenta, pe care cei doi se joaca in prima parte cu niste clape iar in partea a doua cu un cvartet de coarde. likke li participa la miss it so much, alta piesa ce poate sa apara fara probleme pe single. tricky tricky din nou alaturi de karin, poate fi considerata cea mai grea piesa de pe album. anneli revine si ea pentru inca doua piese you don't have a clue si true to life, vraja amflificandu-se cu intercalarea silver cruiser, din nou o piesa intrumentala, lenta dar extrem de rascolitoare. un pian gen sonata lunii, ne insoteste, peste el lipindu-se perfect mai multe clape, viori si ceva chitari acustice. it's what i want inchide discul. si ea are alura de single, la voce svein si torbjorn, adica cei doi royksopp.

junior este un disc unde nu mai conteaza genul sau stilul muzical. royksopp opereaza cu emotii si stari. trairile sunt intense si te duc dintr-o stare la alta cu o usurinta uimitoare.

absolut magnific, te duce direct la stele.

un disc fabulos.

ultimul mare album u2 este (dupa parerea mea) achtung baby. hai, dar cu extrem de mare indulgenta, zooropa. dupa aceasta data, u2 a scos culegeri de piese, cu unele dintre ele excelente. niciuna insa geniala. de cand a devenit antrepriza, trust, corporatie, uzina, spuneti cum vreti, u2 a inchis si rezervorul cu piese geniale.

si totusi no line on the horizon suna intr-un fel. primul single, rugos, abraziv, dement. chitari de led zep, cor cu influente queen pe refren. usor socant, reactie asemanatoare cu cea de la vertigo. in momentul in care scriu, sunt la a treia ascultare si normal de fiecare data descopar cate ceva. pe breathe un violoncel cu influente arabe. brian eno spune ca asta ar fi cea mai buna piesa u2 ever. sorry brian. cedars of lebanon te agata cu un vers ce te pune pe ganduri "choose your enemies carefully cos will define you". fez being born chitara de pe joshua, crazy tonight (am prescurtat) este carligul discului si cred ca va fi marele hit. magnificent si moment of surrender sunt preferatele mele. prima ma duce cu gandul la the unforgetable fire, de fapt la toata perioada de inceput, a doua, trasa in priza directa dintr-o bucata, o sa fie cea fost one pentru achtung baby sau stay pentru zooropa. no line on the horizon, usoare influente punk, stand up comedy chitari fuzate, unknow caller cam imprastiata, iar white as snow este o piesa cu care ne vom mai intalni cu siguranta. e genul de balada fortata de acelasi calibru ca si the hands that built america. piesa va aparea pe coloana sonora a filmului brothers cu tobey maguire in rolul unui soldat american din afganistan.

pana la urma un disc cinstit, fara dulcegarii diabetice...

u2 isi lanseaza azi noul single get on your boots. piesa face parte de pe albumul no line on the horizon, produs de brian eno, daniel lanois si steve lillywhite. coperta este opera artistului si fotografului japonez hiroshi sugimoto si reprezinta intalnirea cerului cu marea. cat despre piesa, ei bine... ea este un hibrid de ani 70, o combinatie rock (nu alternative) de chitari led zeppelin si refrene queen. iata si lista completa a pieselor de pe album:

1. No Line On The Horizon
2. Magnificent
3. Moment of Surrender
4. Unknown Caller
5. I'll Go Crazy If I Don't Go Crazy Tonight
6. Get On Your Boots (http://www.youtube.com/watch?v=coLzzmppEkI)
7. Stand Up Comedy
8. Fez – Being Born
9. White As Snow
10. Breathe
11. Cedars Of Lebanon

am avut ocazia sa vedem in toamna, la bucuresti, o masina de dansat. pentru ca, pana la urma birdy nam nam, cam asta sunt. machine a danser live. nu ne-am bucurat prea multi de prezenta lor din pacate. bajetii au ganduri si planuri mari si uite ca pac, au mai pus-o de un album.

manual for successful rioting, este in primul rand "mai matur". sa nu uitam ca cele 4 personaje au debarcat direct din campionatele disco mix club, unde au cam batut la popou cam pe toata lumea. daca dupa discul din 2005, nu stiam clar unde sa-i incadram, la dj sau la muzicieni, acum e clar. ii bagam tare de tot la categoria muzica electronica "frantuza". albumul este destul de divers ne plimbam ceva pe cararea asta de muzica electronica. abbesses isi face simtita prezenta prin comparatia cu bonne nouvelle, acordeonul de pe prima este inlocuit de un contrabas. tranboulogne express paralela evidenta cu kraftwerk, de ce nu un omgiu adus nemtilor. piesa pastreaza atmosfera creata de kraftwerk, este repetitiva, obsedanta, are crestere si are ceva in plus fata de transeurope express. ritm. piesa de titlu este apasatoare, extrem de asezata, bine infipta. the parahute ending marcheaza colaborarea cu justice. pe fondul unui beat ce-ti sparge creierul, ti-l face muci, apar tot felul de lucruri dragute, o clapa, niste voci si te tot intrebi unde este interventia justice. apare pe la jumatea piesei, cand se mareste tempoul si criza cardiaca este aproape. love your enemy (kill your friend) are fata de single.  o piesa colorata, radio friendly. a fost insa preferata piesa de titlu

dupa cateva ascultari pe furate, la dracu cu etichetele pentru birdy nam nam, hip-hop, electronica, jazz. este 100% dance.

11 ani. atat timp este intre mult platinatul “urban hymns” si “forth”. este o continuare sau este un inceput? pentru ca in functie de raspunsul pe care il dam, avem evident doua cai.

un preview de 12 minute umbla pe net si cu ajutorul lui vladut, a ajuns si la urechile mele. despre productie nu are rost sa discutam, la nivelul asta nu se pune problema de asa ceva. este impecabila, nichel.

este o continuare albumul. zic asta cel putin pentru prezenta pe disc a doua piese, "judas" si "valium skies". ar putea sta linistite pe primul lor disc, “a storm in heaven”. s-ar completa de minune cu micile bijuterii "see you in the next one" (excelenta piesa pentru a incheia un album, un soi de va urma), "make it till monday" si de mistica "beautiful mind". apoi piesa de deschidere, "sit and wonder", poate deschide foarte bine primele doua discuri. la cel de al treilea nu se pune problema, bittersweet este, dupa parerea mea, nepamanteana. "columbo" si "rather be" se incadreaza si ele intr-un piesaj “vervesc” (:-p)

este un inceput. si cel mai bun exemplu il reprezinta "love is noise". alegere excenta pentru un prim single, are forta, carlig la refren, e proaspata. "numbness" e usor jazzy, bateria se aude bine iar chitara puncteaza discret, te astepti sa-i vezi intr-un nor de fum. "i see houses" este extrem de asezata,putin depresiva, "noise epic" parca vrea sa recupereze in 3-4 minute toti anii astia de tacere. "appalachian springs" incheie discul, mi se pare usor confuza, putin deslanata, usor trasa de par.

asteptarea ne face sa ridicam pretentiile, ne inchipuim ca daca au trecut 11 ani discul va suna fabulos. ca va darama tot, ca in astea 10 piese este numai esenta. ca un disc dupa 11 ani poate suna ca un best of. fanii verve poate se vor cauta in prima categorie, gasind lucruri frumoase si comparabile cu ce stiau. cei care-I descopera acum, cu "love is noise", au o surpriza frumoasa, un disc variat, matur, comercial dar fara concesii, usor de ascultat cu 3-4 piese potentiale hituri.

eu sunt la mijloc, ii stiu, fara sa fiu un fan inrait, m-am bucurat de “love is noise” si cred ca voi face o pasiune pentru “judas” sau “valium skies”.