fantomele trecutului te urmaresc mereu. ma rog, nu-s fantome... dar de urmarit cu siguranta o fac. toata decada 80 a fost una de ping pong. nu am putut, sa fiu dedicat unui anume gen. distanta de la black sabbath la yazoo, ce-i drept, e una imensa. insa asa a fost perioada aia pentru mine. azi fac un soi de remember al trupelor hard'n'heavy, care m-au impresionat in anii aia.
o sa incep cu black sabbath... si nu cu ozzy. nu. cu dio.
sabbath are o influenta majora in sunetul hard si heavy. o greutate-n sunet. teribila. este ca si cum, cineva te tranteste la pamant, apoi se aseaza cu fundul pe pieptul tau. respira daca mai poti. heaven and hell m-a fascinat de la prima ascultare. faptul ca un mititel precum dio dezvolta o asemenea forta a fost pur si simplu fascinant.
ce-l atrage pe un pusti de 15? un tip care face pipi pe statui si rupe gatul la porumbei pe scena sau unul ce canta cuminte si banal. evident ca primul. ozzy osbourne a facut si incercat cam tot. drog, alcool, femei, sinucidere...
primele doua discuri sunt reprezentative 100% pentru curentul heavy metal. bark at the moon, primul disc fara rhoades (randy, chitarist si bun prieten al lui ozyy, mort intr-un accident tragic in 82, poate primul chitarist care a introdus muzica clasica in heavy metal) a fost un album asteptat. jack e. lee a fost inlocuitorul lui randy, iar albumul nu s-a ridicat la nivelul primelor doua, doar butaforia (ozzy deghizat in lup) l-a ajutat sa ajunga pe MTV. totusi, you're no different se desprinde din stereotipia albumului.
made in japan mi-a facut intrarea la deep purple. nu am inteles nimic la vremea aia. totul era prea tare si prea repede. abia la child in time am tresarit putin. mai tarziu am revenit si am descoperit aroma. si bucuria de a-mi teroriza vecinii. mai ales.
knocking at your back door vine de pe albumul de reunire in cea mai buna formula (gilan/blackmore/lord/paice/glover). si pe asta l-am asteptat cu sufletul la gura. insa parca purple nu mai era purple. cautand pe net am gasit o varianta, interesanta e prea putin spus, la smoke on the water. o desfasurare impresionanta. celebrul rif de chiatara este preluat si amplificat de london symphony orchestra. magic...
eddie van halen a redefinit sounetul chitarii electrice cu un procedeu numit tapping. prima perioada van halen se incheie odata cu plecarea solistului david lee roth si cu albumul 1984 (lansat din pacate cand thriller-ul lui jackson avea varful de vanzari). urmatorul, 5150, avea sa le aduca prima pozitie in billboard.
sammy hagar ii lua locul lui roth. albumul, sub forma de vinil, l-am procurat abia in 88, intr-o duminica inuman de geroasa si de insorita de februarie. pana seara, vecinii se familiarizasera deja cu el. love walks in este una dintre cele doua balade de pe album. intresanta este varianta live, unde hagar trece la chitara si eddie la clape. una dintre baladele care mi-au marcat adolescenta...
cand derek riggs il desena pe eddie pentru coperta de single running free (primul single lansat de maiden) din viitoarea mascota, trupa developa doar mana. chipul lui eddie trebuia sa ramana necunoscut pana cand isi lansau albumul.
misterul a disparut odata cu aparitia fetei lui eddie.
fata lui eddie a evoluat de la album la album. de fiecare data altfel. in 86, maiden propune un eddie cyborg. in concordanta cu dezvoltarea muzicala a grupului care decide sa foloseasca sintetizatorul. rezultatul? un soi de heavy ce migreaza alocuri spre progresiv. favorita mea: heaven can't wait.
