poate parea stupid, irational. ce idiot isi poate dori sa fie nefericit? ei bine...eu. m-am saturat sa ma prefac ca mi-e bine. m-am saturat sa ascund in zambet urmarile unei despartiri. vreau sa fiu nefericit. pe fata. asumat. sa nu mai ascund ca ma doare, sa nu-mi mai fut energia pe zambete de complezenta.

vreau sa-mi traiesc nefericirea asa cum simt. sa ma dau cu capul de toti peretii, sa urlu ca ma doare, sa simt cum mi se sparg plamanii, ca-mi bubuie capul, sa ma sufoc de furie ca "lumea mea" nu mai este. te gandesti ca cel care a plecat de langa tine e bine si asta te sufoca si mai tare. ca a avut alternativa,pe cand tu stai ca un prost in fata unei situatii date. dar la randul tau ai de ales. mergi pe drumul tau sau incerci sa repari trecutul. nu te sfatuies la a doua varianata, oricat de grea ti se pare prima. si sa stii ca nefericirea ta, este mai normala si mai umana decat fericirea ei. 

prietenii sunt admirabili, vin, te asculta, iti mai dau si sfaturi. sunt atenti la durerea ta, vor sa te vada zambind din nou. insa tu esti trist, te chinui sa scoti un zambet pe gura aia care acum pare schimonosita de durere. si vrei...neaparat sa-ti traiesti nefericirea. pana la urma este cel mai bun mod de a putea zambi din nou. de data asta pentru ca asa simti si nu pentru ca trebuie sa faci frumos.

...but life is both a major and a minor key... asta nu intelegem dupa o despartire. si cautam cu energie nebuna sa fie veseli. nu s-a intamplat nimic. sunt bine. pe bune. pe dracu. esti muci prietene, varza a la cluj, compot, ghiveci, ardei umplut, mititel, tocanita. dar nu recunosti. negi totul. cum ar spune o prietena de a mea "esti in negare", dupa care urma un ras usor isteric. 

poate in cazurile astea tocmai the minor key este salvarea noastra. deci... liber la nefericire...